Bunicii noștri știau că viața nu așteaptă. În ciuda dramelor interioare, soarele tot acolo era în fiecare dimineață, animalele tot aveau nevoie de mâncare, pământul tot trebuia lucrat dacă voiai să ai de ale gurii peste iarnă.
Bunicii noștri nu auziseră de educație cu blândețe și nici de parenting inteligent. Pe de altă parte, viața nu era întotdeuna blândă cu ei și inteligența sau mai degrabă înțelepciunea populară le spunea ”fă rai din ceea ce ai”.
Iar ei aveau casa. Aveau animalele. Aveau grădina. Aveau pădurea. Aveau câmpul. Și se aveau unul pe celălalt. Aveau satul. Aveau copiii.
Iar copiilor nu le era întotdeuna ușor. De fapt, mai mult le era greu decât ușor. Mama îmi povestea amintirile ei din copilărie.
”Noi am trăit alte vremuri. Noi nu aveam timp de învățat, de joacă. Când ajungeam acasă de la școală, băgam repede ceva în gură, apoi mergeam la câmp ori la pădure. Noi munceam. Toți copiii munceam. Și era greu. Când să mai înveți? Ajungeam seara acasă și deja era întuneric. Uneori, mai făceam câte ceva seara, la lumina lumânării.”
Însă poveștile părinților noștri sunt total diferite față de poveștile părinților de astăzi.
”Vă rog, dați-mi un sfat. Băiatul meu are 9 ani și nu știu cum să îl conving să se îmbrace singur.
Fetița mea are 5 ani și încă nu vrea să facă la oliță.
Băiatul meu, nu mănâncă decât chipsuri. Nu știu ce să mă fac cu el!
Fata mea are 16 ani. Recomandați-mi un program de control parental. Vreau să îl instalez pe telefonul ei.
Băiatul vorbește urât și lovește ceilalți copiii. Nu știu de ce. La noi în casă, nu este așa. Are tot ce îi trebuie. Nu i-am zis niciodată ”nu”.
Fata mea face crize în fiecare dimineață înainte să plecăm la grădiniță. Până nu o îmbrac cu ce vrea ea, nu se potolește.”
Copilăria atunci, copilăria astăzi.
Imagini contrastante. Însă, cu același fundal general: de oboseală. Înainte, copiii cădeau obosiți de muncă pe patul de la sobă, azi cad obosiți pe capaneaua psihologului.
”Sunt obosit”, îmi spunea un copil de 9 ani. ”În fiecare zi, după after, merg în altă parte. La karate, la engleză, la înnot. Nu mai am timp. Sunt obosit”, povestea cu ochii în lacrimi.
Și atunci și acum, copiii erau ocupați. Ceea ce îmi amintește de o vorbă din bătrâni: ”unui copil, trebuie să îi dai mereu ceva de făcut”.
Atunci, nu era timp pentru dezvoltare emoțională, strategii de învățare, stimularea copilului pentru a învăța 200 de poezii scurte până la 3 ani, engleza până la 4 și lego-robotica până la 6. Nu era timp să îți iei copilul în brațe de câte ori plângea, că mai aveai câțiva care plângeau, oala cu mâncare pe foc, animalele de hrănit. Mânca ce era, se îmbrăca cu hăinuțele de la frații mai mari și viața mergea înainte.
Acum, ca și părinți, avem sentimente de vinovăție dacă lipsim 2 minute de lângă cel mic ca să mergem la baie.
Credem că nu suntem părinți buni dacă atenția noastră nu este îndreptată asupra unicului copil și îndrăznim să spălăm vasele. Vasele, nu să facem noi o baie. Asta ar fi deja răsfăț. Iar dacă avem doi copii și se ceartă, așa cum o mai fac frații, chiar am eșuat în rolul de părinte. Încercăm să dezvoltăm inteligența emoțională, fără să știm ce este sau dacă este, fiind convinși că așa îi vom ajuta să devină adulți de succes. Deși, evident că vom accepta decizia lor, indiferent ce vor hotărî să facă în viață.
Dar scăpăm din vedere că un copil care , în lipsa unei afecțiuni fizice, neurologice, sau psihologice care să îl incapaciteze, nu poate la 9 ani să se îmbrace singur, la 12 ani să ia fără ajutor un pahar de apă, care plânge când aude ”Nu ai voie să …” ori simte că se sfârșeșete lumea când îi spui ”Dragul meu, ți-aș lua cu drag PS 5 Blu-Ray, dar nu avem bani”, este posbil să nu devină omul de succes de pe Wall Street ci mai degrabă pacientul de pe canapeaua psihologului, pe care tot tu îl plătești.
Este ușor, e atât de ușor să cădem în capcanele parentingului modern. Însă, indiferent de modul în care alegem să ne creștem copiii, câteva întrebări, ne pot ajuta:
Ce impact au cuvintele mele pe termen scurt și lung?
Îmi doresc să cresc un copil liber, dar asta nu înseamnă să nu-i spun niciodată ”NU”. Dacă nu îl va auzi de la mine, în condiții justificate, evident, cum va reacționa când îl va auzi de la ceilalți? Dacă eu nu îi impun limite, cum va ști să își stabilească el limitele personale și cum va interacționa cu persoane care îi vor impune limite?
Ce impact au acțiunile mele pe termen scurt și lung?
Îmi doresc o viață ușoară pentru mine și pentru copilul meu. Poate că într-o dimineață, când chiar ne grăbim, o să îl ajut să se îmbrace. Dar dacă o dimineață, devine fiecare dimineață, cum va învăța copilul meu să facă acest lucru singur? De fapt, dacă nu e în sistem home-schooling, probabil va învăța în colectivitate. Și la grădiniță, ori la afterschool se va îmbrăca singur. Dar acasă, îți va cere permanent ajutorul.
Ce poate un copil să facă singur, lasă-l să facă! Unde are nevoie de ajutor, susține-l, dar nu mai mult decât este nevoie! Unde nu știe, învață-l, dar mai apoi, lasă-l să încerce singur, să mai greșească pe parcursul învățării, până când procesul devine însușit corect!
Pentru ce îmi pregătesc copilul?
Din când în când, ar fi de preferat să ne amintim că timpul petrecut alături de copiii noștri este limitat. Va veni o vreme când vor părăsi casa părintească și se vor descurca singuri în lume. Pentru acel moment și pentru tot ce va urma după, ne pregătim copiii. Iar lumea pentru care îi pregătim nu este întotdeuna corectă, iubitoare, veselă, binevoitoare. Dacă încercăm să îi ținem departe de toate ”influențele negative”, pe lângă faptul că este inutil nu este nici de ajutor copilului. Ajută întotdeuna contactul cu realitatea și folosirea situațiilor neplăcute pentru dezvoltarea rezilienței.
Da, asta înseamnă că nu este nevoie să pleci din parc dacă acolo este un alt copil care vorbește urât, nu este necesar să intervii de fiecare dată când apare un conflict între copii și nici să îl ții tot timpul ocupat cu activități academice din cercuri înalte, ca să nu aibă timp de copiii din cartier!
Ce fel de model sunt pentru copilul meu?
De multe ori, uităm că ceea ce contează, este exemplul personal. Un copil nu va fi atât de atent la ceea ce spui (decât dacă înjuri … atunci va fi atent, va reține și va reproduce cu exactitate), cât la ceea ce faci.
Degeaba îi spui copilului să vorbească frumos, dacă tu nu o faci.
Degeaba îi spui copilului să își strângă jucăriile, dacă tu ești dezordonat!
Degeaba îi spui copilului să nu mintă, dacă tu răspunzi la telefon din dormitor și spui că nu ești acasă!
Degeaba îi spui copilului să se liniștească, dacă tu ești agitat tot timpul!
Ceea ce faci, contează pentru copil, mai mult decât ceea ce spui!
Sunt autentic în relația cu copilul meu?
Cel mai de preț dar pentru copii. Sinceritatea. Așa învață să aibă încredere în celălalt, în el, în lume. Dacă pun o mască între ceea ce sunt, ceea ce simt, asta nu înseamnă că interiorul meu nu este vizibil pentru copil ci doar că devine confuz, iar în timp, neîncrezător în ceea ce simte, ceea ce vede.
”Mami, de ce ești tristă?”
”Nu sunt tristă, ți se pare.”
Un dialog aparent banal, aparent bine intenționat. Imaginați-vă că acest lucru se întâmplă constant. Ce impact va avea asupra copilului?
Da, în viață pot apărea situații neprevăzute, situații neplăcute, dar e important pentru copii să le recunoască drept ceea ce sunt și să vă vadă pe voi, ca și adulți că le faceți față! Oricât de rău ar fi, nu e un capăt de lume! Puteți să faceți față și să treceți peste provocările cu care vă întâlniți pe drumul vieții! Exact asta au nevoie să vadă copiii voștri!
Câtă bucurie aduc în relație cu copilul meu?
Vrei un copil bucuros? Adu-ți aminte că tu ești model pentru copilul tău! Cât de multă bucurie poate să simtă un copil care își vede părinții mai mereu obosiți, preocupați, triști, supărați? Când este mic, bucuria copilului este în strânsă legătură cu bucuria părintelui!
Pe cât de mult posibil, umpleți rezervorul copilului de bucurie și iubire, înainte de a veni în contact cu provocările vieții! Iar după, ar fi de ajutor copilului să înțeleagă faptul că de la bucurie la tristețe, nu e decât un pas. Și că acel pas, e în strânsă legătură cu modul în care privim viața, cu modul în care gândim. În fața aceluiași eveniment de viață, reacționăm diferit. Adulții rezilienți sunt cei care știu că diferența stă în controlul gândurilor. Orice s-ar întâmpla, pot face față, nu e o catastrofă, pot să mă bucur de alte lucruri.
Ne așteaptă viața?
Bunicii noștri știau că viața nu așteaptă. În ciuda dramelor interioare, soarele tot acolo era în fiecare dimineață, animalele tot aveau nevoie de mâncare, pământul tot trebuia lucrat.
Bunicii noștri, știau ceva ce uneori, în vremurile de azi, pare să se fi uitat. Știau că viața are un ritm. Și ori de câte ori nesocotim ritmurile vieții, apar consecințe.
Există un timp pentru toate.
Un timp de muncă, un timp de odihnă.
Un timp pentru munca interioară, un timp pentru munca exterioară.
Un timp în care râdem și altul în care plângem.
Un timp în care vorbim și altul în care acționăm.
Un timp în care trăim și altul în care murim.
Iar viața, merge mai departe, chiar și după ce noi am plecat.
Viața nu ne așteaptă. Dar ne-a dat un timp alături de copiii noștri.
Așadar, să fim cât mai conștienți și recunoscători pentru timpul petrecut alături de copii, căci și dacă ținem, și dacă nu ținem cont de ritmurile vieții, va veni un timp în care nu vom mai fi alături de ei.
Ce lăsăm și cum îi lăsăm în urma noastră, poarta amprenta unui drum pe care încă îl parcurgem împreună!
Să pășim pe acest drum cu grijă, iubire, încredere și responsabilitate!
Mirică Cristina